CREAȚII LITERARE
PLOAIA
"Ploaia este un fenomen asemuit cu tristețea", o propoziție pe care am auzit-o de nenumărate ori. Însă de fiecare dată a fost o afirmație falsă și nefondată.
Ploaia, acest cuvânt mă face să-mi închipui frumoasele cristale cerești căzând încet spre sol, acele lacrimi divine care împreunează tinerii îndrăgostiți sub umbrele și te face să scapi o lacrimă sărată pe obrazul roșu de la frig din cauza frumuseții dansului picăturilor de ploaie.
Ploaia care "coboară din umbrele, din burlane și din cer" direct pe corpul tău istovit, mângâindu-te. Picături care udă pământul însetat al unei flori ce nu a încetat să lupte.
Eu aș asemui ploaia cu binefacere unui întreg glob, vindecarea unui om rănit, sărutul unei mame, scânteia din tine care nu se dă bătută după ce ai suferit atâtea arsuri și sărbătorirea câștigului prin lacrimi și țipete.
Ploaia e mai mult decât apă. Este un dar divin pe care, ca întotdeauna, nu am știut să-l apreciem!
UN MOMENT DE GÂNDIRE
Intru în cafenea, ușile frumos sculptate în lemn m-au primit călduros înăuntru. Chiar dacă eram încă pe covorașul vișiniu, pe care scria "welcome" cu litere mari și galbene, mireasma de ciocolată și cafea a ajuns deja la mine, provocându-mi o mai mare poftă la ce aveam să găsesc în vitrinele cu prăjituri, frumos aranjate de către harnicii angajați care munceau cu greu pentru bănuții câștigați.
Acest miros îți dădea o stare de liniște de parcă erai într-un sanctuar al tăcerii, și de asemenea, contrar a ceea ce am gândit mai devreme, o energie care nu poate fi descrisă în cuvinte.
M-am îndreptat ușor către masa inscripționată cu numărul 7 și m-am așezat pe un scaun de culoarea măslinei, care era foarte confortabil. Mi-am așezat carnețelul cu schițe în care mai scriam ocazional idei pe masă, arăta atât de ieșit din comun pe masa rotundă acoperită cu o față de masă făcută dintr-un material fin și roșu.
Chelnerul pășea stângaci înspre mine, aproape împiedicându-se de un mic ștrengar, care era strigat de mama lui. Când a ajuns lângă mine, am putut observa petele de cafea de pe șorțul său galben, care arătau ca artă obscură, imprevizibile dar exprimau ceva: faptul că a muncit o grămadă și neîncetat pentru a învăța arta cafelei.
Acum însă a trebuit să plece la un alt client, lăsându-mă singură cu propriile mele gânduri. Aceste momente m-au făcut să-mi dau seama de ce oamenii sunt mereu ocupați, sau mai bine zis, de ce vor să fie ocupați...Pentru că nu pot face față cu întâlnirea gândurilor care uneori, fără să știe, îi frământă, așa că își ocupă timpul cu fel și fel de activități pentru a le evita.
Șirul gândirii mi-a fost întrerupt de vocea chelnerului care mi-a adus comanda, o prăjitură cu ciocolată și cremă de vanilie, care, după miros, avea și puțină aromă de portocală. Când am gustat-o, am simțit un amalgam de arome plimbându-se în cavitatea mea bucală.
Reprezenta destul de bine viața care îi trebuia unui om, avea toate ingredientele necesare pentru a o face minunată: acru, dulce, amar, era pufoasă și în același timp crocantă acolo unde se găsea blatul de biscuiți.
Am dat comanda cu o voce plăpândă şi blândă, care suna mai mult ca o șoaptă.
- Băiete! Vino aici!
Un adevărat curcubeu de arome!
EU ÎNSUMI ÎMPREUNĂ CU MINE
Eu însumi împreună cu mine
—Sunteți domnul Bahrim?
—Da, eu sunt!
—V-am adus această scrisoare, vă rog să semnați aici.
Poștărița mi-a înmânat scrisoarea și am semnat în grabă. Dumneaei și-a luat la revedere apoi a plecat.
Am străbătut din nou holul apartamentului meu și m-am așezat pe scaunul de la birou. Am deschis scrisoarea și am început să citesc curios.
"Bună ziua, domnule Adrian!
Sper că ești pregătit de o aventură astăzi deoarece vreau să te provoc, vreau să văd dacă ești un scriitor pe cinste sau nu, să văd din ce aluat ești făcut!
Așadar aștept! Dacă nu îți e frică, ne întâlnim la Blocul 24, Strada Bengal, încăperea 5 a etajului 2."
Orgolios fiind, m-am ridicat de la birou totodată nervos. Cine ar putea să se îndoiască de abilitățile mele într-așa măsură?
Grăbit m-am dus la ușă, mi-am pus paltonul negru ca funinginea pe mine și am coborât pe scările alunecoase.
După trei stații de autobuz și alți o sută de pași, am ajuns la adresa din conținutul scrisorii. Clădirea era veche, cu o arhitectură ce țipa anii 1980.
Intrând am observat că blocul era aproape gol. Urcând scările șubrede sfios, am ajuns la etajul 2. Etajul 2 era foarte asemănător cu restul clădirii, gol și lipsit de orice ar putea fi numit folosit de un om.
Am întins mâna spre mânerul ușii gigantice. Când am trecut tocul în încăperea 5, un fior mi-a trecut din creștetul capului până în tălpi. Înăuntrul acestei camere era cel mai maiestuos lucru văzut vreodată de mine: o bibliotecă mai mare decât poți vedea cu ochii, cărțile împrăștiate peste tot. Dacă ar fi avut loc un cutremur nu m-aș fi mirat ca eu să fi fost îngropat într-un morman de cărți.
Un scârțâit se auzea de departe, dar nu puteam să-mi dau seama de unde venea din cauza mărimii imense a bibliotecii.
Deodată o carte o căzut în fața mea aproape de picioare. M-am aplecat după ea ca să-i pot citi titlul și poate și descrierea. Ce am văzut m-a îngrozit! Titlul scris cu litere mari, groase și negre era "Despre Adrian Bahrim".
Înspăimântat și disperat să înțeleg ce se petrecea, m-am dus și am verificat fiecare titlu din etajul 1 al bibliotecii. Pe toate erau inscripționate aceleași trei cuvinte "Despre Adrian Bahrim".
Însă nu eram în destul de curajos să deschid nici măcar una. Dacă aflu ceva ce nu ar trebui? Dacă îmi dau seama că sunt un nimic? Nu mai aveam capacitatea de a înțelege nimic din tot ce se întâmpla.
Am căzut în genunchi și mi-am ridicat capul, pe tavan scria:
"Ce părere ai, dragul meu? Ai de gând să rescrii cartea de la început sau să o continui așa cum este?"
După aceea o voce groasă a repetat întrebările scrise pe tavan în șoapte, iar mie mi-a trecut un fior pe șira spinării în timp ce mă holbam cu ochii mari la scris.
După câteva momente care au părut secole întregi, persoana a cărei voce mi-a șoptit a ieșit din umbră. La început am fost puțin confuz dar apoi am privit-o în ochi și o lacrimă mi s-a prelins pe obraz.
—Tu ești...eu! am exclamat eu în timp ce m-am ridicat de la pământ.
Eu, cel din viitor, m-a strâns tare într-o îmbrățișare.
—Nu știi cât de dor mi-a fost să mă văd!
—Păi...ai fi putut să folosești o oglindă... am spus eu nedumerit.
—Nu la asta mă refeream, eu voiam să văd dincolo de carcasa ce îți protejează sufletul. Dar acum totul este în regulă... Mi-am dat seama că mă cunosc mai bine de cât aș fi crezut...
M-a strâns în brațe încă o dată, de data aceasta dispăruse și nu mai era de zărit, însă încă îi simțeam prezența dincolo de carcasa mea.
Am părăsit clădirea așa cum am și venit, dar când m-am reîntors acasă am știut că sunt mai aproape de mine însumi decât am fost vreodată.
ORA DE MITOLOGIE!
ORHIDEI
Penița îmbibată de cerneală aluneca ușor pe portativul de pe hârtie, o ridic pentru un moment. Nemulțumire, asta e ce simțeam. Mă chinui de luni bune să scriu o piesă proaspătă și încântătoare, dar nimic nu funcționează așa cum ar fi trebuit. Iau vioara și arcușul în mâini, îmi pun instrumentul sub bărbie, chiar dacă deja a început să mă rănească. Îmi așez degetele învinețite pe corzi și începi să cânt. Membrele mi se mișcau repede, profesionist, parcă involuntar. Dar... dau greș. Partitura nu era potrivită, iau foaia și o rupă în bucăți. Mă ridic mâhnită de la măsuța la care ședeam, din impuls apuc arcușul și îl azvârlesc pe geamul uriaș până în grădină, atât de departe încât se face nevăzut. Un om foarte inteligent, Albert Einstein, spunea cândva "O masă, un scaun, un bol cu fructe și o vioară; ce-i mai trebuie unui om pentru a fi fericit" . Ei bine, mie îmi trebuie afirmare. Vreau ca oamenii să-mi recunoască talentul! Cât mai aveam de muncit pentru asta? Sau va fi un ciclu nesfârșit de ură de sine? hotărăsc să ies la o plimbare în natură, în căutarea arcușului meu pierdut.Pășesc pe aleea pavată cu cărămidă, pantofii mei cu toc negri fac un zgomot constant și melodios în contact cu el. Trec pe lângă tufișuri verzi și tulpini cu boboci în vârf, frunzele copacilor se unduiau ușor în bătaia vântului, iar fluturi zburau fără nicio grijă prin grădină.Deodată, văd ceva ce reflectă lumina. Arcușul meu! Alerg spre el și rochia mea roșie începe să se ridice, prinzând viață. Mă aplec să-mi apuc arcușul care era așezat între două orhidei. Ciudat! Noi nu am plantat orhidei și nu lăsăm pe nimeni să ne îngrijească grădină, dar erau atât de frumoase! Stăteau impunătoare în fața mea de parcă nimic nu le-ar fi mutat din loc. Roua căzuse pe petalele lor violete, făcându-le să pară atât de vii. Dintr-o dată. a căzut o petală! Am vărsat o lacrimă. Petrecusem atât de mult timp observându-le, părea o viață întreagă, doar ca să realizezi că totul are un final.Asta e viața! Ne naștem din pământ, îmbobocim, creștem împreună cu alte flori, ne ofilim ușor-ușor în tăcere și ne transformăm în rămășițe de viață.—Dragă, ți-am mai spus să nu te solicitezi cu munca! a exclamat o voce din spatele meu.—Nu te îngrijora! Eu tocmai am găsit inspirație! spun eu în timp ce mă apropii de el și îl iau în brațe.—Ai nevoie de hârtie sau de altceva? —Stai liniștit, am de gând să o las pe mâine! Ai ceva în minte ce ți-ar plăcea să faci?
IUBITUL MEU
TO EROS by Wilfred Owen
In that I loved you, Love, I worshipped you,
In that I worshipped well, I sacrificed
All of most worth. I bound and burnt and slew
Old peaceful lives; frail flowers; firm friends; and Christ.
I slew all falser loves; I slew all true,
That I might nothing love but your truth, Boy.
Fair fame I cast away as bridegrooms do
Their wedding garments in their haste of joy.
But when I fell upon your sandalled feet,
You laughed; you loosed away my lips; you rose.
I heard the singing of your wing's retreat;
Far-flown, I watched you flush the Olympian snows
Beyond my hoping. Starkly I returned
To stare upon the ash of all I burned.
INTERVIU CU UN ARTIST
1.Care a fost "Big Bang-ul" drumului dumneavoastră în lumea artei?
F.C. La finalul clasei a IV-a, doamna învățătoare m-a dus la un concurs de desen și am câștigat un mic premiu care a fost suficient cât să mă îndrume și să mă sfătuiască să aplic pentru o școală de arte.
2.Puteți să va spuneți părerea despre afirmația că artiștii aștern pe hârtie ce nu poate fi spus,dacă puteți și argumenta răspunsul, vă rog!
F.C. Arta plastică este un mod de a transforma imaginația în imagini. Față de alte tipuri de artă, în arta plastică compozitorii devin niște "dumnezeii" ai lumii pe care doresc să o creeze. Ideea principală este că anumite tipuri de gândire le poți transforma mai ușor în desen decât în scris, când creezi ceva vizual e un alt mod de pornire...
3.Unde vă găsiți inspirația, când totul pare "alb negru"?
F.C. Inspirația este un declanșeu, o sclipire. Orice întâmplare, lucru, persoana care ne înconjoară ne poate aduce inspirație.Așa cum nervozitatea te face să faci un lucru rău, un peisaj frumos te face să creezi ceva frumos fie un desen, fie alt tip de exprimare pe care îl preferi. În zilele acestea nu ducem lipsă de inspirație!
4.Este adevărat că artiștii văd totul cu alți ochi, în alte culori, poate chiar se gândesc mai profund la lucrurile care îi înconjoară?
F.C. Este perfect adevărat, un artist vede mai mult decât vede un om normal. Chiar și o crăpătură din perete, îl poate stimula să facă o graniță a unei țări. Artiștii sunt niște vizionari, pot vedea mai mult, chiar și peste cuvinte.
Un lucru rău este faptul că această viziune artistică te poate ține departe de realitate, aici apare termenul "a fi lunatic" care de fapt, poate avea și sensuri bune, poți vedea realitatea altfel. Totodată nu trebuie să fugi de realitate, ci trebuie să o înfrunți!
5.Ce lecții v-a învățat arta de-a lungul vieții?
F.C. Cea mai importantă lecție este aceea că arta cultivă esteticul "urâtului". Orice lucru care poate părea urât, se poate transforma în ceva frumos.
6. Care este artistul care vă inspiră, aveți vreun motiv pentru alegere?
F.C. Există mai mulți artiști care mă influențează. Primul a fost Ioan Andreescu, pe care l-am descoperit atunci când mama mea mi-a cumpărat un album cu lucrările sale, era un pictor impresionist foarte talentat. De acolo am învățat bazele desenului. Pe locul al doilea, ar fi Varmar, un pictor din țările de jos. Și cum aș putea să-l uit pe Van Gogh,care este un maestru al picturii, m-a inspirat să fac tușele spontane în pictură; Paul Klee este un grafician care m-a inspirat în perioada Pop Art, au fost destul de mulți artiștii remarcabili. Sufletul m-a dus să le urmez drumul!
7.Cum v-a schimbat acest domeniu modul de gândire?
F.C. Pentru mulți, arta reprezintă acel domeniu dezordonat deoarece au văzut omulețul dezordonat cu un spațiu pe măsură în filme. Eu însă am fost destul de ordonat.
Arta a fost pentru mine un refugiu împotriva emoțiilor negative.
8.Considerați ca viața este o artă?
F.C. Dacă asta faci, într-adevăr este o artă...din păcate, majoritatea își pierd acest tip de viață din cauza oamenilor care îi înconjoară. Consider că viața nu are legătură cu arta, este doar un mod de a te exprima, un mod de a îndulci viața, şi poate dacă ceilalți oameni ar gândi la fel ca mine, și-ar mai vindeca din cicatrici și-ar usca și rănile...
Vă mulţumesc, d-le profesor!